În sec. XIX, preotul și etnograful Simion Florea Marian a înregistrat o sumedenie de leacuri dintre care unele presupuneau folosirea rachiului. Cel mai adesea se proceda la macerarea de plante medicinale în rachiu.

Pojarnița, bunăoară, adică sunătoarea, se macera în țuică împotriva durerii de inimă sau a vătămăturii. Se lua pe stomacul gol. Este adevărat că mai știau înaintașii noștri și altele, lucruri mult mai greu de crezut azi, chiar și după multe țoiuri date dușcă, dar care pentru ei erau importante.

Așa era lecuirea de patima băuturii, când o sticlă cu țuică se lăsa într-un mormânt 3 zile, înainte de a o servi cu cuvintele așa să bea N rachiu, cum a băut mortul!

La masă, primul pahar de rachiu trebuia băut în întregime ca să nu se ia din zilele celui care băuse primul și, în sfârșit, pentru lecuirea de gălbinare se bea cu încredere rachiu amestecat cu sânge de rățoi negru. Lumea veche era plină ochi cu astfel de „leacuri”.

Dar cine nu a auzit de vechiul obicei tradițional de a bea un păhărel de țuică sau de palincă înainte de masă? Sau după, ca să “ardă grăsimile”. Cutuma este prezentă în ambele forme (aperitivă sau digestivă) în mai toate bucătăriile europene, fiecare dotată cu unul sau mai multe aperitive/digestive tradiționale. Și la noi, nu este nimic altceva decât recunoașterea calității de real aperitiv a țuicii.

O altă credință răspândită, care ține de prevenție, este și aceea că un țoi de… aperitiv pe zi te menține sănătos și îți prelungește viața. Un pahar de țuică e leac, mai multe, boală cum ar zice un țuicar din Turț.

Câți dintre noi nu am avut sau nu am auzit măcar de bunici matusalemici care nu au căzut nicicând în darul beției, dar au ținut țoiul pe masă? Sau bunicuțe.