Turiștii care circulă pe DN66 dinspre Haţeg spre Valea Jiului sau care urcă din sudul țării spre Deva, trec – uneori fără să știe asta – pe lângă unul dintre obiectivele turistice hunedorene cele mai importante și mai spectaculoase: Peștera Bolii.

Aceasta este situată la aproximativ 1 kilometru de şosea şi, din fericire, a fost amenajată, așa că poate fi străbătută fără să fie necesar echipament special pentru coborârea în subteran. Drumul coboară dinspre Haţeg spre Petroşani, trece pe lângă dealul care poartă în spinare ruinele cetăţii dacice de la Băniţa, ca să ajungă în zona pârâului Jupânesei.

Cine a decis s-o viziteze mai are de parcurs doar un regres de câteva zeci de metri pentru a ajunge la „gura” gigantică a Peşterii, amintind de leviatanul biblic. Aici pereții naturali din calcar au fost străpunși de torenţii vijelioşi ai muntelui.

Peștera Bolii este printre puţinele din ţară care poate fi parcursă, și datorită pârâului care o străbate, de la un capăt la altul. Mai mult, să nu fiți surprinși de scena pe care o veți găsi înăuntru: deși e străbătură de pârîul Jupâneasa, peștera are o acustică extraordinară, așa că aici pot fi susținute concerte: de la corale, până la concerte rock!

Numele peşterii provine de la Familia Bolia, care este menţionată pentru prima oară în anul 1.404 într-un act de donaţie al regelui Sigismund. Prin acesta, voievodul Bolia, din Țara Zarandului, primea proprietăţi de pământ şi păduri în zonă.

Sebastian Stanca notează că „ţinutul şi peştera au fost locuite de oamenii timpurilor preistorice”, dimensiunile uriaşe ale peşterii putând adăposti un întreg trib, conform informaţiilor din „Monografia istorico-geografică a localităţii Petroşani”.

Au fost descoperite aici mărgelele şi vase din lut, dar şi unelte din piatră şi os începând din perioada Paleoliticului. Reprezentanţii Asociaţiei Petroaqua, organizaţie de ecologie şi intervenţii în caz de inundaţii care a primit spre administrare Peştera Bolii, spun că primele date despre această peşteră ne sunt furnizate de M. J. Ackner în anul 1838.

Potrivit cercetătorilor, Peştera Bolii a oferit adăpost inclusiv pentru mărfurile aduse de negustorii porniţi de la Marea Egee şi Siria şi desfăcute apoi la Appullum şi Potaissa, unde erau cantonate legiunile a XIII-a Gemina şi legiunea a V-a Macedonica.

Peștera Bolii, sub forma unui tunel cotit, a fost săpată în calcarele Jurasice ale Dealului Bolii de apele vijelioase ale pâraielor Jupâneasa şi Galbina, la o altitudine de 720 m.

De la la insurgenţă până la resurgenţă (de la intrare până la ieşire), peştera se întinde pe o lungime de 455 de metri, dar lungimea tuturor galeriilor este de peste 1.400 de metri. Intrarea peşterii are o lărgime de 20 de metri şi o înălţime de 10 metri, dar dacă aţi intrat în adâncuri, aşteptaţi-vă la spectacol: pereți de 45 de metri înâlțime.

Cândva peştera adăpostea lilieci, iar existenţa guanoului (excrementele lăsate în urmă de aceştia) în adâncul peşterii confirmă prezenţa unor astfel de colonii.

Numele pârâului care străbate Peștera Bolii provine, potrivit reprezentanților PetroAqua, de la frumoasa legendă a Jupânesei. Odinioară stăpâna pământurilor din această trecătoare se spune era o domniţă căreia oamenii-i ziceau Jupâneasa.

Ea își dorea în taină, ca iubitul ei, chemat la luptă de Lupii Albi, să se întoarcă degrabă din război. De aceea, frumoasa Jupâneasă cobora în peşteră la icoana Sfintei Fecioare Maria, apariţie naturală în stânca peşterii care poate fi văzută şi astăzi de turiştii care coboară în adâncuri, rugându-se s-o ajute să ajungă din nou împreună cu iubitul plecat.

Înduplecată de rugăminţile fierbinţi ale Jupânesei, Fecioara Maria o transformă pe aceasta într-un pârâu care curge vijelios la vale, în căutarea iubit, săpând, de dor, piatra muntelui și pereții peșterii.

După ce ați vizitat Peștera Bolii traseul continuă către Pasul Vâlcan. Panourile de informare turistică realizate de Comexim Lupeni arată că în primul război daco-roman, în perioada anilor 101-102, prin acest pas au urcat spre nord, căte cetăţile dacice, legiunile romane conduse de al treilea important general roman al împăratului Traian, Lucius Quietus.

Ulterior, trecătoarea ar fi unit Drobeta cu Ulpia Traiana Sarmizegetusa, aşa că rutei i s-a spus „drumul lui Traian”. În anul 1211 trecătoarea a fost dată în stăpânirea lui Herman Salza, căpetenia cavalerilor teutoni, care trebuia să apere Transilvania de atacurile dezlănțuite ale tătarilor.

Tocmai de aceea, drumul prin această trecătoare este cunoscut şi sub denumirea de „drumul neamţului”. Tot aici, în 1455 a fost doborât pe câmpul de luptă comandantul militar Nicolae Cândea, din Râu de Mori, devenit ulterior, în urma maghiarizării, Kendeffy.

În toamna anului 1600 însuşi Mihai Viteazul parcurge pasul Vâlcan, în drumul său spre Viena, unde urma să-l întâlnească pe împăratul Rudolf al II-lea. Legeda spune că în locul cunoscut astăzi sub numele de Poiana lui Mihai, calul voievodului ar fi căzut de oboseală, aşa că Mihai Viteazul a parcurs trecătoarea pe jos.

 

 

Galerie foto