Constantin Brâncoveanu și fiii săi, împreună cu fidelul și înțeleptul sfetnic Ianache, au fost decapitați în ziua de duminică, 15 august, 1714 la Istanbul din ordinul odios al sultanului Ahmed al III-lea.

Puteau obține grațierea, deci evita moartea, renunțând oficial la credința creștină. Adică la o parte din ei. La cea mai adâncă.

O formă de autodecapitare nesângeroasă pe care Constantin Vodă nu a putut-o concepe nici măcar pentru fiul său mai mic, Matei, decapitat înaintea sa.

Marele, bogatul și eruditul Domn român alege Viața, echivalentă pentru un moment cu moartea, în defavoarea vieții. Pentru el și fiii săi.

Ecoul negru al hidosului eveniment a făcut înconjurul Europei și a lăsat în urmă o întrebare care nu se poate stinge pentru niciun creștin conștient de statutul său spiritual, acela de martor actual al lui Hristos în care crede, sau măcar o afirmă în condiții obișnuite:
cum ar reacționa ajuns în aceeași sau aproape aceeași situație cu a lui Brâncoveanu?
Răspunsul sincer este, cel mai probabil, jenant sau neliniștitor.

Întrebarea rămâne însă una terapeutică din punct de vedere spiritual. Pentru că ne pune în față oglinda crudă a curajului, a demnității și fidelității inspirate de credința de care facem atâta caz în absența adevăratelor provocări apărute la granița dintre viață și moarte.

Există, așadar, nu doar un stil arhitectonic brâncovenesc în artă, ci și în arhitectura sufletească a creștinului pus să aleagă între mărturisirea curajoasă a adevărului de credință coincident cu Adevărul întrupat și negarea/ trădarea acestuia în întunericul amenințător al morții.
Există o tragică realitate larg ignorată mediatic, aceea că și azi creștinii sunt oamenii cel mai dur persecutați. Peste 360 de milioane de creştini au fost „grav persecutaţi şi discriminați” la nivel mondial în anul 2022 din cauza credinţei lor. Mulți dintre ei uciși. În numele altei „credințe” religioase sau ideologice, ceea ce este practic același lucru atunci când credința se transformă în demonică ideologie.

Datoria morală a neuitării (aletheia) ne onorează în cel mai înalt grad. Ea ne salvează mereu împreună cu adevărul de care avem nevoie pentru a trăi liber și demn, adică nu în frică, minciună, trădare sau resemnare.

A nu-L uita pe Hristos, a nu ne lepăda de El, deși multe și mulți ne îndeamnă azi progresist-relativist să o facem, este echivalentul unei „minima moralia” în absența căreia încetăm să mai fim oameni și creștini adevărați, adică „în Adevăr”, nu în afara sau împotriva Lui.
A nu-L uita înseamnă desigur a-L mărturisi, a nu ne rușina cu El, a nu-L omite, adică a vorbi adecvat, convingător și reflex admirativ despre El.

Iar pentru asta înseamnă a-L cunoaște suficient de bine din Evanghelii, pentru că nu poți da mărturie despre ceea ce nu cunoști, nu ai gustat, simțit și trăit.
Cum să nu ai curaj să vorbești cu bucurie sau entuziasm despre noblețea, bunătatea, generozitatea, smerenia, înțelepciunea, aristocrația spirituală întrupate în cea mai pură Ființă care a pășit pe pământ, Hristos, Dumnezeu-Omul?
Înaltul imperativ religios dostoievskian, așadar mai presus de estetic și etic, poate fi și al fiecăruia dintre noi:

„Să crezi că nu există nimic mai frumos, mai profund, mai atrăgător, mai înțelept, mai bărbătesc și mai perfect decât Hristos, și nu doar că nu există, ci, cu o dragoste invidioasă, să-ți spui că nici nu poate exista.”

Crezând intens, ceea ce ne onorează enorm, nu împotriva rațiunii, ci împreună cu ea înălțată mai aproape de Sursa ei, vom primi din belșug și curajul mărturisirii a ceea ce ni se descoperă „ochilor de văzut”.

Întrucât, vorba scripturală a apostolilor Petru și Ioan, „Noi nu putem să nu vorbim despre ceea ce am văzut şi am auzit.”

Sfinții Martiri Brâncoveni fac parte din cea mai înaltă elită morală a Europei autentice, adică creștine. O elită a cărei supraviețuire depinde de curajul, demnitatea și fidelitatea fiecăruia dintre noi.
Dispariția ei ar însemna dispariția Europei reale.
Din fericire nu suntem singuri. Rugăciunea martirilor este cea mai departe răzbătătoare către Cel pe care L-au apărat în fața inchizitorilor tuturor vremurilor.

Sursa: FB Vasile Bănescu