Tehnologiile de captare și stocare a dioxidului de carbon (CO2) sunt în plină dezvoltare, în timp ce la nivel mondial se depun eforturi în scopul reducerii emisiilor de dioxid de carbon îndeajuns cât să se evite o posibilă catastrofă climatică. Unii dintre cei care militează pentru combaterea schimbărilor climatice pun la îndoială tehnologiile acestea, considerând că doar amână inevitabilul. Alții spun însă că utilizarea lor ar putea fi necesară.

Ani la rând, captarea și stocarea carbonului (CSC) nu a figurat pe agendă, dezvoltarea tehnologiei fiind împiedicată de costurile mari nepermise și de lipsa sprijinului politic. Acum însă, industria captării și stocării de CO2 este în plină expansiune.

Într-un raport realizat în 2021, Institutul francez pentru Relații Internaționale a constatat existența unui număr record de 76 de proiecte de captare și stocare de CO2 în curs de desfășurare în Europa.

„Deocamdată, în Europa captarea și stocarea de CO2 întâmpină două tipuri de reacții; în nordul Europei tehnologia este primită cu mult entuziasm, pe când în sudul Europei nu în aceeași măsură, întrucât în sud nu există voință politică de a pune în aplicare aceste tehnologii”, declară Thomas Le Guénan, geolog la Biroul francez de cercetare geologică și minieră.

Potrivit companiei norvegiene de cercetare Rystad Energy, se preconizează că piața echipamentelor de captare și stocare de CO2 va fi în continuă creștere în următorii trei ani, ajungând la aproximativ 50 de miliarde de dolari în anul 2025. Datorită creșterii investițiilor în Europa și America de Nord, echipamentele de captare și stocare de CO2 ar trebui să poată colecta 150 de milioane de tone de CO2 pe an, față de cele 40 de milioane captate anual în prezent. Totuși, aceasta este o cantitate nesemnificativă, ținând cont că numai în 2019 s-au emis 38 de miliarde de tone de CO2.

Prin intermediul proiectului Northern Lights, coordonat de marile companii petroliere Total, Shell și Equinor, Norvegia ar putea deveni un centru de stocare de CO2. În apropierea insulei Bergen există un terminal deja gata pregătit să capteze anual aproximativ 1,5 milioane de tone de emisii industriale de CO2 din Europa. „Pe navă se va descărca dioxidul de carbon lichefiat, care este ca apa, inodor și incolor”, precizează Cristel Lambtone, directorul tehnic al proiectului, pentru postul de radio France Info. Dioxidul de carbon va fi apoi transportat prin conducte la locurile de stocare aflate la 2.500 de metri sub Marea Nordului, în puțurile deocamdată aflate în curs de forare.

Cum funcționează tehnologia de captare a dioxidului de carbon?

În mod evident, dioxidul de carbon trebuie captat înainte de a fi stocat în rezervoarele subterane. Cel mai simplu mod de a face acest lucru este în timpul arderii combustibililor fosili sau a lemnului. Există diverse tehnologii de captare de CO2, însă cea mai bine stăpânită este cea de „post-combustie” – prin utilizarea unui solvent pentru a filtra dioxidul de carbon din fumul emis în urma arderii.

Această tehnică este deosebit de eficientă mai ales în cazul unităților de producție unde există multe surse poluante, la centralele electrice, la oțelării, la uzine chimice și la fabricile de ciment.

Pasul următor îl reprezintă transportul dioxidului de carbon comprimat către locurile de stocare, cum ar fi vechile rezervoare de petrol sau acviferele saline.

„Acviferele saline nu sunt găuri, ci formațiuni adânci ce prezintă un strat poros de roci care permit stocarea de CO2”, explică geologul Le Guénan. „Suntem, totodată și în cautarea de formațiuni cu roci impermeabile la suprafața pământului, pentru a împiedica dioxidul se carbon să iasă din sol”.  

Totodată, dioxidul de carbon poate fi captat și direct din atmosferă cu ajutorul unor aspiratoare gigantice. Cea mai mare instalație care utilizează această tehnologie este fabrica Orca din Islanda. Deși se află încă în faza de dezvoltare, această tehnologie a atras numeroase investiții în ultimii doi ani, în special din Statele Unite ale Americii. În proiectul acesta au investit mari antreprenori din domeniul tehnologiei precum Elon Musk și Bill Gates

O uzină uriașă de captarea a dioxidului de carbon direct din atmosferă urmează să intre în funcțiune în statul american Wyoming, un mare producător de cărbune. Proiectul intitulat „Bison”, își propune să capteze, până în anul 2030, 5 milioane de tone de CO2 anual.

Limitele impuse captării de CO2

Captarea și stocarea de CO2 se pare că vine ca o binecuvântare în contextul în care țările din întreaga lume se străduiesc să renunțe la utilizarea combustibililor fosili.

Însă, deși prețurile combustibililor fosili au scăzut semnificativ, costurile ridicate impuse de aceste tehnologii mari consumatoare de energie încă limitează măsura în care se poate acționa. „La momentul de față, taxa pe carbon stabilită în conformitate cu sistemul Uniunii Europene de comercializare a cotelor de emisii de CO2 este încă mai mică decât costurile suportate de producătorii de tehnologii de captare și stocare de CO2”, declară Florence Delprat-Jannaud, coordonatoarea programului de captare și stocare de CO2 din cadrul Institutului Francez al Petrolului. „Avem nevoie de subvenții pentru a accelera punerea în aplicare a acestei tehnologii”.  

Pentru captarea carbonului direct din atmosferă costurile sunt chiar și mai mari – atingând până la 335 de euro per tona de CO2 – întrucât procesul în sine necesită multă energie, dioxidul de carbon neavând o concentrație așa mare în aer.

Cu toate acestea, potrivit Agenției Internaționale pentru Energie (AIE) costurile ar putea scădea sub 100 de euro pe tonă până în anul 2030 în cazul instalațiilor care beneficiază de resurse mari de energie regenerabilă.

Însă este nevoie de mult timp pentru ca spațiile de stocare să devină operaționale. „Trebuie să aduni multă informație pentru a căpăta suficientă încredere că spațiul poate fi folosit; per total, procesul ar putea dura aproximativ 10 ani”, declară geologul Le Guénan, care în prezent examinează, ca parte a unui proiect european, un potențial loc de stocare din zona Parisului, în comuna Grandpuits.      

Totodată, pe mulți nu îi încântă ideea de a exista spații de stocare a dioxidului de carbon în apropierea zonei în care locuiesc, întrucât se tem că ar putea exista scurgeri de gaze și că ar putea scădea prețul de achiziție al locuințelor. În Germania și în Țările de Jos s-a constatat că lumea deja se opune puternic proiectelor propuse.

Există numeroși ecologiști care le pun și ei la îndoială. „Producătorii văd captarea și stocarea de CO2 ca pe o modalitate de a continua fabricarea aceluiași model de producție, când ar fi mai bine să se reducă consumul de energie și să se recicleze materialele industriale”, declară Léa Mattieu, coordonatoarea programului în materie de industrie grea din cadrul ONG-ului Climate Action Network.  

„Este un pariu riscant”, adaugă Mattieu. „Producătorii discută despre această tehnologie de câțiva zeci de ani – însă propriu-zis nu s-a materializat nimic. Tehnologia de captare și stocare de CO2 presupune încă cheltuieli prea mari și s-ar putea să se recurgă la ea în ultimă instanță, însă doar pentru industria grea."

Într-adevăr, în prezent, captarea și stocarea de CO2 joacă doar un rol secundar în reducerea emisiilor de CO2, nefiind dovedit dacă are sau nu potențial de dezvoltare. În prezent, doar aproximativ 30 de instalații de mari dimensiuni sunt în funcțiune în întreaga lume, având capacitatea de a capta și stoca undeva la aproximativ 40 de milioane de tone de CO2 pe an. Potrivit AIE, pentru a atinge nivelul de neutralitate în materie de emisii de dioxid de carbon, până în anul 2035 ar trebui captate și stocate de 50 sau chiar de 100 de ori mai multe emisii.

Așadar, în vreme ce țările se străduiesc să pună la dispoziție o cantitate suficientă de energie regenerabilă și energie nucleară, oamenii de știință membri ai Grupului interguvernamental privind schimbările climatice al Organizației Națiunilor Unite (ONU) afirmă că tehnologia de captare și stocare de CO2 este necesară pentru împiedicarea unei catastrofe climatice – subliniind, în același timp, că nu trebuie să ne distragă nimic atenția de la importanța fundamentală pe care o are reducerea considerabilă a emisiilor.